Poveste de iarnăAzi am călătorit pe o întindere de zăpadă înconjurată de nişte dealuri acoperite cu păduri. Ningea cu fulgi mari şi deşi. A ţinut-o tot aşa vreo jumătate de oră. Tatălui meu, şoferul excursiei, începuseră să-i scadă dorinţele cartofice, dar într-un târziu, susţinut de prietenul şi copilotul său, Sori, şi discutând cu mai mulţi cetăţeni, a găsit casa de unde noi trebuia să luăm acei cartofi pentru care ne duseserăm acolo.
În totală concordanţă cu peisajul în care ne aflam, am observat că gospodăria acelor oameni avea ceea ce-mi dorisem să văd de mult: cai, oi, câine, găini şi chiar şi miei. Mieii behăiau subţire şi oile gros. Câinele lătra pe sub poartă şi se răţoia la noi. Găinile erau foarte cuminţi.
Nenea Adrian a scos căruţa, sub care se ascundea câinele, în curte. A intrat apoi după cai în grajd pe care i-a scos unul câte unul. Caii ştiau exact locul în care trebuiau să stea în faţa căruţei. Ocupându-şi locurile, cartofii fiind deja încărcaţi, toţi eram gata de plecare. Lucru pe care l-am şi făcut, de altfel. Ne-am suit pe capră şi am purces la vale.
Mă uitam mirată la acei cai mari care ne cărau, nemaivăzând niciodată asemenea "motor". Fascinaţia acestei "decapotabile" îmi inunda fiinţa, gândindu-mă că totul ar putea continua aşa la nesfârşit. Nu se putea deoarece trebuia să ajungem lângă maşină. Totuşi, bucuria acestei scurte călătorii m-a determinat să vă povestesc în această manieră. Câinii lătrau, oamenii se uitau la noi, cei mari vorbeau, povestindu-şi fiecare ce mai făcuse, ninsoarea încetase, soarele strălucea şi streşinile picurau. Era un vis de iarnă.
